În ce momente simțul exagerat al vinovăției poate dăuna?

autopedeapsa

 

Aud uneori de la oameni fraze de genul: „Am lucrat în zi de sărbătoare (am mințit, am încălcat ceva), de aceea s-a întâmplat X sau Y, am fost pedepsit...”

Nu neg, unele consecințe ale faptelor noastre există, chiar și legăturile de acest gen dintre evenimente.

Totuși, nu există nimic din afară care vine să ne pedepsească, mai ales dacă am încălcat reguli convenționale, nu am făcut rău nimănui și nimeni nu a avut de suferit.

Ne autopedepsim, pentru că ne simțim vinovați că am încălcat.

Simțul vinovăției „caută” pedeapsa, iar până nu o găsește ne simțim tensionați. Se crează un dezechilibru în mintea noastră (credem că am făcut ceva ce merită o pedeapsă, nu merităm ceva bun, suntem răi...) care necesită detensionare.

Nu vin forțe malefice sau divine ca să ne dea peste mână, subconștientul nostru se descurcă singur la acest capitol.

Există oameni pentru care acest mecanism este atât de înrădăcinat, încât au foarte multe ritualuri pentru a-și anula vina, numai să nu atragă pedeapsa, este un întreg stil de viață.

Binefacerea, rugăciunile de un anumit fel, a cere iertare în permanență, pot deveni încercări disperate de a ne debarasa de simțul vinovăției.

Există și asumarea responsabilității, sănătoasă, funcțională. Aceasta începe cu a înțelege cu faptul că nimeni din afară nu stă să organizeze (să numere, cântărească, măsoare) eșecurile în funcție de gravitatea greșelilor comise.

Plus ne-ar prinde bine să facem diferență dintre „păcate” care într-adevăr încalcă legi universale și dăunează nouă sau celor din jur și „păcate” care au apărut pentru că X sau Y persoane a hotărât că la anumite date se va sărbători ceva.

Dacă ne place să ne pedepsim, nu vom ajunge niciodată să nu avem pentru ce, neapărat va ieși partea de umbră care va dori acceptată și de aceea va face lucruri interzise.

Autocontrolul nu este despre refularea unor porniri ci este despre acceptarea naturii umane, care are și bune și rele.

Chiar dacă avem acest comportament ca urmare a educației (pentru că am interiorizat stilul părinților și le-am preluat funcția de judecător și executor), acum suntem maturi și ar fi bine să revizuim „legile” interioare de acest gen. Dacă eu ador să tricotez, cui îi fac rău când aleg să-mi fac o plăcere în zile de sărbătoare? Sau poate nu am voie să simt plăcerea de a face ceva?

La capitolul religie am avut de când mă știu îndoieli (a se citi religie, nu ideea că există divinitate), o întrebam pe mama de fiecare dată „de ce?” se fac anumite chestii care mi se păreau fără sens.

Poate ar fi bine să revenim la a ne adresa repetat întrebările acestea, am aflat de exemplu că multe din tradițiile noastre vin din păgânism (nu de la mama, ea spunea că nu știe de ce, dar așa se face)...

Nu zic că ar fi rău, păgânismul sau oricare alte curente religioase, sau religii... doar că, ceea ce a fost valabil și util pentru acum 2000-3000 de ani, poate acum să nu mai aibă sens, să nu mai fie valabile.

Pentru oameni destul de primitivi, pentru a-i conduce, erau necesare sperieturi de genul: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, pedeapsa era o cale... bună. Acum suntem destul de înțelepți pentru a analiza consecințele și a vedea de la un nivel mult mai înalt lucrurile, oare ar trebui să funționeze aceleași metode?

Eu cred că nu, voi, cum credeți?

 

Comentarii:

Adaugă comentariu nou