În ce transformăm visele imposibile?

boo catel

 

Uneori avem în noi un sentiment sau o dorință care ni se par nepotrivite, pentru că am avut o experiență dureroasă în trecut sau pentru că ni s-a tot spus că ar fi nepotrivite. Poate fi vorba despre un vis măreț, o dorință neobișnuită sau dragostea față de cineva.

O parte din noi care a reușit să rămână intactă față de „logica” acestei lumi ne dă semnale că este vie, ne atrage atenția asupra existenței sale prin acest vis/sentiment.

Pentru că nu prea știm ce să facem cu această parte, pentru că ni se pare că nu prea își are sensul, începem să credem că din cauza ei suferim. Că dacă nu am avea un vis grandios, ar fi mai ușor de trăit, dacă nu ar fi această dragoste imposibilă, poate nu ne-am chinui atât.

Și începem să luptăm, cu dragostea/visul/viziunea atât de frumoasă și plăpândă. Iar dacă la început acel ceva era gingaș și minunat în interior (ca o floare extraordinară sau ca un dulce și drăgălaș animăluț), după ce începem să ne batem, cu așa zisa cauză a nefericirii noastre, aceasta se face din ce în ce mai urâcioasă și rea. La un moment dat ne trezim în interior cu un monstru, mai întâi mic și inofensiv, după care tot mai mare și periculos. Este ca în povestea frumoasa și bestia doar că exact invers – atitudinea noastră de împotrivire a dus la crearea bestiei, chiar în interior.

De cele mai multe ori uităm cum a fost, cum era acea emoție de dorință pură, cum era acel sentiment curat și fragil la început.

Toate acestea se întâmplă pentru că, din păcate, la un moment dat aflăm că unele lucruri nu sunt posibile, nu sunt potrivite, nu sunt la locul lor…

Oare de ce neputința de a face ceva în exterior, pentru a schimba realitatea, pentru a obține ceea ce vrem, se reîntoarce către noi înșine, în momentul în care întâlnește obstacole?

Furia apărută, vine să ne ajute să depășim situația, să schimbăm lucrurile. De ce oare la un moment dat îndreptăm această furie asupra dorinței însăși, asupra noastră, asupra părții care încă mai este vie?

De data asta nu am răspunsuri, doar întrebări te rog să ți le adresezi și să cauți singur/ă răspunsul:

Există monștri care au fost vise, dorințe, sentimente „imposibile”?

Oare cum se simt?

Ce putem face ca să nu mai încercăm să le extirpăm cu orice preț?

Eu una am descoperit că orice monstru din mine se îmblânzește când sunt atentă la ce simte, ce vrea să-mi transmită. Orice durere se vindecă dacă îi dau voce în loc să încerc să o alung.

Să vă fie cu folos… și cu revelații!

 

Comentarii:

Adaugă comentariu nou