N-am făcut tot ce-aș fi putut!

pod, singuratate

 

Cu toții știm senzația de regret, după ce pierdem ceva și gândurile apăsătoare despre – dacă aș fi… nu s-ar fi întâmplat la fel.

Uneori (foarte rar) ne ajută să facem lucrurile diferit următoarea dată (să fim mai precauți, să apreciem mai mult unele lucruri, să încetăm să amânăm altele…), totuși este un joc al minții, o iluzie, că era posibil, în acest caz.

Dacă regretăm că nu am dat bine un examen, ne poate ajuta să ne schimbăm, dacă însă credem că dacă făceam la timp unele lucruri, cineva era în viață, sau, nu ne părăsea, riscăm destul de mult să CREDEM în continuare că putem CONTROLA lucrurile care de fapt, nu sunt în controlul nostru.

Acest fenomen este firesc și vine de la sine, într-o etapă a doliului (etape care au loc și în cazul unor pierderi mai mici decât decesurile), dar ar trebui să și plece de la sine.

La un moment dat va trebui să recunoaștem că nu depinde de noi chiar tot…

Este un proces de maturizare, iar când acceptăm că nu putem CONTROLA LUMEA ne liniștim, devenim mai calmi și mai înțelepți.

Neputința… probabil una dintre cele mai dificile stări, atât de prezente când eram mici, când depindeam atât de mult de cei maturi.

Acceptarea a ceea ce este, înseamnă a renunța la luptă, înseamnă a înțelege că uneori lupta era, neacceptarea neputinței.

Ce ar fi să o lăsăm să fie, această stare, oare ce ne-ar putea învăța?

Eu cred că am descoperi puterea din interiorul ei, din spatele ei, puterea care vine din neîmpotrivire.

Dar pentru a descoperi adevărata putere de acolo, ar trebui să avem curajul de a ne lăsa duși de ea, de neputință.

Uneori văd oameni care păreau a fi rupți în bucăți în lupta lor aprigă, care sunt atât de puternici și totuși încercările sunt cu atât mai dure. După un timp, când pur și simplu nu au mai putut, când au fost nevoiți să renunțe, când nu mai era nici o speranță, acești oameni s-au schimbat radical, au devenit calmi, împăcați, părea că o lumină slabă dar atât de caldă pătrunde din interior.

Sunt eroi care ies învingători și sunt oameni pentru care lupta capătă un alt sens, aceștia nu sunt dârji, nu flutură dorința de a câștiga, nu înaintează cu orice preț, nici măcar nu duc lupte cu sine. Sunt ca și stâncile care, nu încearcă să lupte cu vântul.

Ce bine ar fi să ne dăm seama înainte de luptă, că atitudinea noastră de războinici nu ne va ajuta neapărat, mai ales dacă vine din neacceptarea neputinței proprii.

Ce bine ar fi ca, să facem tot ce putem, fără să avem așteptări (pline de frici) și fără să ne agățăm cu dinții de rezultat.

Știu, este dificil, dar am încredere că suntem capabili să învățăm asta.

 

 

Comentarii:

Adaugă comentariu nou