Despre dorințe și dezamăgiri

Fetita in rugaciune

 

Când eram mică mi-am dorit ceva foarte mult pentru prima dată. Dar mi-am dorit foarte mult înseamnă… dorință împreună cu dezamăgire (deja mă așteptam să fiu dezamăgită).

Era primăvara, cred că era final de aprilie sau poate deja mai, era cald și plăcut afară. De curând privisem pentru prima dată filmul „Viața lui Isus” și eram foarte entuziasmată de ideea de credință. Bucuria mea mare însă a pălit atunci când unul din puișorii pe care îi adoram a murit. După un pic de furie și indignare, am luat acel puișor într-o cutiuță mică și am mers în grădină să mă rog… să învie.

Eram pur și simplu disperată să mi se îndeplinească dorința, discursul formulat față de Dumnezeu trecea de la implorare și lacrimi profunde până la amenințări. TE ROG era spus de nenumărate ori și cu cele mai diverse voci din câte erau posibile.

Sigur puiul nu a înviat, și slavă Domnului!

Acum mi se pare prostesc și hazliu gestul meu, dar a fost o lecție foarte bună.

Cine mă credeam, Isus? Credeam că pot hotărî cine să trăiască și cine nu? Mă credeam atotputernică? Credeam că știu eu mai bine cum trebuie să meargă lucrurile?

Este o iluzie să credem că putem controla ce se întâmplă în jurul nostru, că ceea ce are loc în natură depinde de noi, că știm cum trebuie să se întâmple lucrurile, că știm ce este mai bine pentru noi și nu doar. Dar câte dintre dorințele noastre disperate nu sunt la fel de prostești și fără de sens? De câte ori după mai mult timp ne dăm seama cât de bine a fost că nu s-au realizat, mai ales unele?

Cred că cele mai multe dintre dorințe sunt cauzate de frică. Nu avem siguranța că viitorul va veni, că vom fi încă în viață și ne proiectăm neliniști și dorințe în acel viitor ca să ne liniștim în privința lui. Parcă am face punți dintre ACUM și CÂNDVA ÎN VIITOR ca să ne asigurăm iar și iar că suntem nemuritori.

Existențialiștii spun că speranțele și credința sunt foarte dăunătoare, asta pentru că ne țin departe de acceptarea a ceea ce este deja și a multitudinii de variante posibile în viitor.

De unde ne vine ideea că noi știm cum ar fi cel mai bine, la nivel global și pe termen lung?

Vă invit doar să vă gândiți o clipă la următoarele:

Cum facem să încercăm să controlăm lucruri pe care nu avem cum, totuși ce am putea cu adevărat controla și influența ne scapă și nici măcar nu vedem ca fiind important?

De ce ne legăm așteptările și suntem dezamăgiți de lucruri care sunt în afara cercului nostru de influență?

Tu ai avut experiențe de acest gen? Dacă da, ce ai învățat din ele?

 

Comentarii:

Adaugă comentariu nou