Ce nu ne omoară ne… traumează!

Fluture, trauma

 

Oare chiar ne face mai puternici tot ce nu ne omoară?

Este un citat celebru al lui Nietzsche, știu, totuși vreau să-l privim sub un nou aspect, al traumei psihice, pentru a înțelege de ce nu este neapărat așa.

Ce este o traumă psihică, dacă ar fi să explicăm lucrurile foarte simplu?

Este un efect al unui eveniment puternic și periculos, fie pentru viață, fie pentru sănătate sau integritate. Sunt sechelele rămase după o zguduire a lumii interioare, a siguranței persoanei sau a unui grup, este rana cu care rămânem și toate procesele în corp și psihic, care încearcă să supraviețuiască acestei răni.

Când se întâmplă lucruri periculoase, sau creierul percepe situația ca fiind periculoasă, se declanșează mecanismul care ne ajută să supraviețuim, pentru moment. Nu reușim să gândim sau să acționăm rațional sau așa cum știm că ar trebui, dacă a ști nu este întărit cu foarte multă experiență. Adrenalina și cortizolul este eliberat în cantități uriașe și își fac singure treaba, fără a aștepta rațiunea, care este mult mai lentă. Deși pe termen scurt, asta ne poate salva într-adevăr, pe termen lung, apar mai multe fenomene care mai degrabă ne blochează, decât să ne ajute. Sarcina primordială, a reacțiilor la stimuli extremi, este supraviețuirea, nu o viață fericită și împlinită. Tot de aici vin și emoțiile mai degrabă negative, ca reacție, pentru că doar acestea ne pot ajuta în situații limită. Să fii relaxat și fericit tot timpul, a putut să-i coste viața pe strămoșii noștri, să fii tot timpul tensionat, putea să-i salveze de la pericole reale. Totuși puține pericole care să ne amenințe cu adevărat mai rămân, în zilele noastre, dacă suntem adulți.

Ce se întâmplă de fapt, când suntem traumați?

În urma unor mecanisme de supraviețuire, în psihicul nostru are loc o scindare, o clivare, asta pentru că, nu am reuși să facem față conștient la ce ni se întâmplă, ne-ar copleși pur și simplu și nu am mai putea funcționa în mod „normal”, iar asta ar putea să fie periculos.

Ceea ce nu este posibil de simțit, este amorțit și blocat în interior, ceea ce ar fi prea dureros, este ascuns și uitat, ceea ce răscolește, este evitat.

Este ca și cum ne-am rupe de o parte din noi, ca să reușim să trăim mai departe, aceasta nu este despre putere adevărată, este despre mecanisme de apărare…

Dacă ne imaginăm un animal sălbatic care și-a blocat piciorul într-o capcană și își lasă acolo piciorul pentru a scăpa de cel care a instalat-o, acesta este puternic, dar din păcate nu în sensul funcțional pe termen lung.

Mai apoi, răniți fiind, vom reacționa altfel la fiecare atingere a „piciorului rănit” vom fi într-adevăr mai precauți, poate chiar vom vedea paranoic, capcane peste tot, totuși ne va scăpa o mare parte din realitate, nu vom mai reuși să ne bucurăm, până nu se vindecă.

Puterea adevărată este în integritate, în a ne întâlni cu durerea puțin câte puțin și a o trăi cu adevărat, atunci când suntem gata, a ne plânge pierderile și a le lăsa să plece.

A călca mai departe pe rană este un soi de masochism, a accepta și simți durerea dar cu grijă, cu asistență specializată uneori, este o alegere matură și mult mai înțeleaptă.

Din traume ni se trag multe filtre care ne încețoșează realitatea, unii aleg să riște nebunește mergând special prin locurile unde ar putea fi capcane, alții aleg să devină nemișcați, pentru a le evita.

Cel mai dificil este să lucrăm cu traumele din primii ani de viață, mai ales din perioada preverbală, când amintirile se înregistrează doar ca senzații puternice, dar neclare, totuși reacțiile și alegerile actuale, ne pot spune multe despre acestea.

Multe obiceiuri proaste, cu care ne-am obișnuit atât de mult, sunt din nevoia de a mai sta departe de acea durere, de a o amorți, măcar cumva…

Există oameni care nu au fost deloc traumatizați, niciodată?

Nu știu, poate, undeva, cândva…

Cel puțin eu nu am cunoscut, atât timp cât avem predecesori care au trecut prin războaie, este puțin probabil (dacă nu le-au vindecat desigur) să nu ni le lase ca moștenire. Copiii mici absorb traumele de-a gata, fără măcar să știe despre ce este vorba. Totuși cum ne descurcăm cu ele pe parcursul vieții și cât de rapid reușim să ne revenim, este diferit.

Azi sunt un pic mai pesimistă, știu, după o specializare, mai multe cărți și desigur cazuri legate de traume, îmi este tare dragă tema. Vreau totuși să vă dau și o speranță, acestea se pot vindeca, nu e ușor, dar este posibil.

Și da, se merită tot efortul!

Iar după asta, după ce le-am vindecat, vom putea spune că am devenit, cu adevărat, mai puternici.

 

 

Comentarii:

Adaugă comentariu nou