Cum ne putem ajuta copiii să-şi gestioneze emoţiile?

emotii copil

 

Există o mulţime de articole la acest capitol şi fiecare are câte un pic de adevăr în el. Totuşi în majoritatea este uitat/omis un factor foarte important despre care aş dori să scriu, ca să îl conştientizăm.

Cum gestionăm emoţiile dificile ale propriului copil? De fapt ce anume am vrea să gestionăm şi la ce ne referim? De cele mai multe ori aud de la părinţi că ar vrea ca unele dintre emoţii să lipsească cu desăvârşire la copil. Cum să fac să nu-i mai fie frică? Ce să fac atunci când este capricios? Cum să mă descurc atunci când apare o criză de furie?

Întrebarea mea este: ce simţi tu când copilul simte X sau Y?

Dacă o persoană dragă (cu atât mai mult un copil pentru care ne simţim responsabili) are anumite stări pe care nu le putem suporta, în spate stau nişte mecanisme, de cele mai multe ori neabordate în articolele de parenting.

Validarea emoţiilor, atât de mult lăudată în ultima perioadă, nu a fost un concept despre care ar fi ştiut şi părinţii noştri, iar ei ne creşteau pentru a fi adaptaţi în acea perioadă, când nu era voie să simţi... aproape nimic. Dacă te bucuri prea mult alţii vor fi invidioşi şi puteai să o păţeşti, dacă îţi era frică sau erai furios, cam la fel. Deci noi am crescut fără să ştim că e normal şi este în regulă să simţim de toate... Noi înşine nu ne validăm în interior propriile emoţii. Iar când copilul simte ceva ce ar putea trezi în noi vinovăţia din spatele convingerii „sunt o mamă rea” lucrurile se complică destul de mult pentru că avem de gestionat mai întâi propria stare. O mamă (sau tată) care încearcă să facă acrobaţii educaţionale din starea de neacceptare a propriilor emoţii, pentru a calma spiritele, nu poate decât să eşueze.

Este ca şi cum ai încerca să stingi focul, apropiind un alt foc, incendiul este asigurat.

Un copil nu are nevoie decât să vadă cum părinţii acceptă şi fac spaţiu pentru propriile emoţii şi pentru ale celor din jur. Acesta învaţă din ceea ce observă, el ştie că emoţia lui are voie să existe, că el are voie să existe cu toate emoţiile sale, că el este acceptat pentru că orice ar simţi, părinţii reacţionează cu înţelegere şi nu îl resping.

Dar pentru a ajunge la asemenea performanţe, nu este îndeajuns parentingul, nu are sens să ducem copilul la psiholog dacă nu ne-am luat pe noi înşine şi nu ne-am prezentat la unul.

Dacă propriile noastre emoţii sunt clare, exprimate, gestionate, copilul va avea doar de câştigat. Nu îl ajutăm cu nimic dacă punem masca de calm şi neînfricare, când de fapt în interior este război. A vorbi despre ce simţim, a spune cauzele, este la fel de important cu a valida emoţiile copilului şi a-i explica ce şi de ce simte.

Şi ce facem dacă avem deja un copil iar noi nu am reuşit să lucrăm asupra noastră?

În primul rând să începem de la a ne adresa câteva întrebări:

- Ce simte copilul meu de fapt?

- Ce simt eu în legătură cu asta?

- Care sunt diferenţele dintre ce simt eu şi ce simte el?

- Ce anume din context mă face să mă simt astfel?

- Emoţia pe care o simte copilul meu, era acceptată de părinţii mei la mine, când eram mic/ă?

- Ce pot face CU MINE acum pentru a-mi da spaţiu pentru ceea ce simt?

 

Copiii ne apasă butonaşele foarte uşor pentru că emoţional suntem foarte legaţi de ei şi ne ating rănile care încă nu au fost cicatrizate. Ceea ce am ascuns atât de bine în subconştient, acum devine vizibil şi imposibil de controlat. Ne trezesc emoţii pe care atât de bine le-am blocat de-a lungul anilor. Încercând să facem ceva ca să evităm emoţiile grele ale lor, de fapt încercăm să ne apărăm pe noi de durerea pe care ne-o pot provoca. Dar calea cea mai scurtă către ei, este de fapt în noi înşine. Nu este o cale uşoară, dar altfel există marele risc ca aceştia să crească exact cum am crescut noi, adaptaţi la o realitate demult depăşită...

 

 

Comentarii:

Adaugă comentariu nou