Nu mă uita!

fetita, copil uitat

-   Credeți că ar fi bine să nu-i mai scriu?  Mă privește absentă, de parcă ar vedea prin mine, cu ochii mari, nemișcați.

-   De ce ți-e frică, dacă nu i-ai scrie?

-   Dacă nu i-aș scrie, pur și simplu ar uita că exist!

Sunt fraze auzite de mine, nu o dată, deși poate nu exact în aceleași cuvinte, dar cu același sens, în cabinet. Frica de a întâlni indiferența, frica de a nu conta (mult) pentru cineva, frica să fim pur și simplu dați uitării, ca și cum nu am fi existat. De unde vine? De ce este atât de paralizantă pentru unii dintre noi? De ce ne blochează atât de mult în calea noastră și ne împinge să revenim iar și iar la relațiile distructive/să acceptăm prelungirea lor?

Fără ca să aduc citate siropoase și pline de… inutilitate, fără să fiu sarcastică sau să fac glume pe seama celor care sunt în asemenea situații și suferă enorm, voi risca să întreb:

¾     De ce ai nevoie de o persoană care, ar uita că exiști, dacă nu i-ai mai scrie? De ce avem nevoie de această stare, iar și iar, dacă doare atât de mult?

Ne este frică să ne întâlnim cu emoția paralizantă de a fi nevăzuți, de a fi ignorați. Este o stare infantilă, de aceea este atât de dificil să-i facem față, dar și să reacționăm altfel, matur și rațional în aceste momente.

Am da orice ca să nu se întâmple, implorăm, devenim reci și noi, căutăm tot felul de tertipuri prin video-uri despre cum să-l/o atragi înapoi și totuși, ne întoarcem la acea senzație atât de amară.

În asemenea cazuri nu este despre a căuta soluții magice prin care să ne asigurăm că nu se va mai repeta niciodată, pentru că acestea nu există, atâta timp cât atenția ne stă în altă parte decât la stare și la cauza adevărată a acesteia.

·         În primul rând este despre starea noastră, pe care nu ne dă prin cap să o elaborăm, să o trăim, cel mai potrivit alături de un terapeut iscusit, este despre noi și copilul care se simte nevăzut, abandonat, uitat de unul sau ambii părinți.

·         Este despre a vedea cum, în prezent, alegem să fim atrași de persoane care vor proceda cu noi la fel cum suntem obișnuiți dintotdeauna. Nu, nu este despre cât sunt ei de nemernici, iresponsabili, răi, ci despre de ce avem noi nevoie să primim dragoste și afecțiune anume de la ei? Cum am simțit că ne vor putea oferi experiența atât de asemănătoare cu cea pe care o cunoaștem deja?

·         Este despre a ne întoarce spre noi, atunci când doare și a face ceva pentru a ne fi alături, prezenți, a ne observa și a nu fi indiferenți noi înșine față de durerea proprie. De cele mai multe ori, tot ce facem este să îndreptăm toată energia, atenția și gândurile spre celălalt, spre cum să-l prindem în capcană, spre cum să-l facem să se comporte așa cum am vrea. Când eram mici și neputincioși, nevoile noastre emoționale puteau fi satisfăcute doar de adulții responsabili pentru noi. Azi, când ne agățăm cu disperare, avem la fel senzația că fără celălalt pur și simplu nu am supraviețui, este starea copilului speriat și disperat, de ceea ce se întâmplă.

·         Este despre a privi real și detașat spre situație, spre ce se întâmplă, despre a pune în cuvinte faptele și paralel ce simțim vizavi de ele, a le separa.

·         Este despre a conștientiza de unde vine starea, de ce atunci aceasta era îndreptățită dar și de ce acum, nu este același lucru.

Ne este atât de frică să fim uitați încât credem că dacă ni se va întâmpla, vom muri pur și simplu, de durere, totuși, pe de altă parte facem totul ca să ne întâlnim cu acest fapt, pentru a-l trăi diferit, pentru a-l depăși.

Asta ar fi și soluția, deși o evităm atât de mult – să mergem conștient și deschis spre a simți până la capăt durerea copilului uitat (ignorat, abandonat…).

Dacă situația se tot repetă, semnul nu este că oamenii sunt răi, că nu avem noroc, că suntem sortiți suferinței sau că nu merităm iubire, este semn că în interior ne așteaptă acel copil suferind, ne așteaptă să nu-l uităm, să nu-l ignorăm, să nu-l trădăm sau dezamăgim. Ne doare pentru că fără să ne dăm seama, continuăm să-l considerăm neimportant.

Nu știu ce se va întâmpla dacă nu-i vei scrie, dar sunt sigură că, dacă nu vindeci această rană, nu te va împăca dragostea nimănui, pentru că golul din interior, nu a fost creat de lipsa dragostei în prezent, deci nu are cum să-l acopere.

Dar ție, îți este frică să nu fii uitat/ă?

 

Comentarii:

Adaugă comentariu nou